Si eu pot fi supernanny !?

Tocmai am terminat de citit cartea "Si tu poti fi supernanny", scrisa de Irina Petrea, pe care o gasesc deosebit de interesanta si educativa si cred ca fiecare parinte ar trebui s-o citeasca. Nu e o carte pentru minte, ci una pentru suflet si este scrisa atat pentru cei care au devenit sau se pregatesc sa devina parinti si vor sa-si creasca bine copiii dar mai ales, este scrisa pentru copiii acestor parinti. Conform convingerii autoarei, fiecare dintre noi este rezultatul propriei copilarii si despre acest lucru vorbeste in cadrul cartii. Pe mine, aceasta carte m-a facut sa reflectez mai mult inainte sa actionez in tot ceea ce are legatura cu copilul meu. M-a facut sa constientizez trecerea ireversibila a timpului si sa ma gandesc mai responsabil la cat de mult am putea pierde atat noi cat si copilul nostru, daca noi parintii, din comoditate sau din neglijenta, nu ne implicam cat ar trebui si mai ales CUM ar trebui, sa-i dam copilului ajutorul nostru, de care are cea mai mare nevoie ACUM in copilarie si nu mai tarziu - adica atunci cand va deveni adult si va fi rezultatul copilariei lui, la care noi parintii contribuim din plin. La intrebarile: Cum ai ajuns parinte?, Ti-ai dorit sa ai un copil...?, Ce este pentru tine copilul tau? din "Clipa de sinceritate", am si eu raspunsurile mele insa oricare ar fi acestea, copilul nu are nici raspundere, nici vina. Nu are nevoie nici sa i ne inchinam ca Lui  Dumnezeu, nici sa-l urgisim ca pe un caine de pripas. Nici n-a venit aici sa ne implineasca visurile, nici sa ne faca viata imposibila. Nici sa ne fie confesor, nici sa poarte pe umerii lui responsabilitatea unei averi pe care n-a creat-o si de care nici nu are, poate, nevoie ca sa fie fericit. Nici n-a venit sa ne tina de urat, sa stea lipit de noi toata viata. Ca viitor adult, va avea si el viata lui si dreptul sa o traiasca asa cum va considera el ca este cel mai bine. Pana atunci insa, NOI suntem cei ce raspund pentru el. Pentru ingrijirea lui. Pentru educatia lui. Pentru devenirea lui. In fata lui. In fata noastra. In fata societatii. El ne iubeste neconditionat si ne priveste ca pe Dumnezeul lui. Are nevoie de noi, de iubirea noastra, de grija noastra, de intelegerea si ocrotirea noastra. Fie ca ne place, fie ca nu... Bucuria lui cea mai mare este sa-i dam atentie. Indiferent cum o facem insa, aceasta se traduce pentru el intr-un singur fel: atentie = iubire. Spaima lui cea mai mare este sa nu ne piarda. Fara noi, fara dragostea noastra, nu crede ca ar putea trai. Teama ca ne poate pierde ii paralizeaza gandurile, il face sa se sufoce. Nu are destule lacrimi sa planga crezand ca vrem sa-l parasim. Dorinta lui cea mai mare este ca mama si tata sa se iubeasca si sa fie impreuna. Asa e el, copilul nostru. Asa am fost si noi. Ne mai amintim?