Ce gând m-a purtat şi căruia i-am slujit ?!

…şi din nou, gândul meu, care este mai puternic decât mine, mă îndeamnă să fac BINE !

Luni, de ziua mea, după ce am plecat de acasă, eu pe trotinetă şi Ştefan pe bicicletă, am fost (tele)ghidaţi  pe Drumul Şcolii, prin Parcul Cişmigiu, apoi pe Calea Victoriei spre Biserica Sf. Spiridon Vechi şi în final spre ‘’Parcul Tineretului’’, în loc de ‘’Lumea Copiilor’’ în care voiam să ajungem iniţial şi toate acestea nu întâmplător… !

În parc ne-am plimbat, am râs şi ne-am distrat, apoi ne-am aşezat pe o bancă.

A venit şi a intrat în vorbă cu noi o doamnă, pe cât de drăguţă, pe atât de misterioasă, care ne-a îndrăgit din prima clipă, ne-a complimentat şi ne-a dat câteva poveţe înţelepte referitoare la supărările inutile din viaţa aceasta. Ne-am pupat şi ne-am îmbrăţişat de parcă ne cunoşteam dintotdeauna.

Pe drumul spre casă, ne-am oprit să ne tragem sufletul puţin, eu pe o bancă şi Ştefan la joacă, împreună cu un băiat, pe care l-a găsit căţărat pe un fel de panou înclinat - pe care şi Ştefan l-a considerat interesant şi l-a escaladat.

De data aceasta, a venit şi a intrat în vorbă cu mine un bărbat, care parcă ştia că alunecasem cu gândul pe o pantă greşită şi m-a îmbărbătat. Mi-a sărutat mâna şi a plecat. M-am uitat la copii şi am văzut cum stăteam: ei sus şi eu jos.

Aşa s-a terminat şi lecţia aceea şi am plecat, de data asta, eu pe bicicletă şi Ştefan pe trotinetă.

Acasă, am primit următoarele mesaje :

’’Să ai curaj să rişti pentru adevărul din inima ta, dar să nu te minţi când îl asculţi’’(Octavian Paler). 

’’Istorie se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat’’ (Nicolae Iorga).

Apoi, gândul meu m-a îndemnat să citesc (din nou) din cartea ’’Rostul  încercărilor’’ a părintelui Arsenie Boca în care sunt scrise urmatoarele mesaje: 

’’Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!’’, respectiv  ’’Copii  înţelepţi  şi ’’înţelepţii’’ fără sens’’, cu  trimitere la Evanghelia de la Luca 10, 17-24 – din Cartea pe care am mai deschis-o şi ascultat-o undeva, cândva... şi care mi-a umplut inima de bucurie !

După toate aceste întâmplari ’’ciudate’’, nu pot afirma decât : Doamne, mari sunt minunile Tale! :)

''...Tu, Iubire, spune-le: ce-a fost, nu s-a pierdut...!''

   ''Ori te-or asculta, ori nu, tu, fiul omului, să nu te temi de ei şi de vorbele lor să nu te sperii; deşi ei vor fi pentru tine spini si ciulini, ai să trăiesti între ei, ca intre scorpii; să nu te temi de vorbele lor, să nu te sperii, ci să le spui cuvintele Mele, ori te-or asculta, ori nu te-or asculta'' (Iezechiel 2, 3-7).
   ''Tradarea misiunii preotului sau chiar şi numai împlinirea ei cu nepăsare (Ieremia 8, 11), iţi pune asupra ta sângele oamenilor care mor pedepsiţi cu dreptate pentru păcatele lor, dar cu ei te pierzi si tu. ''Iar dacă tu ai prevenit un păcătos să se abată de la calea lui si el nu s-a abătut, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit viaţa''. (Iezechiel 33, 9)
   Cine are minte, să ia aminte!''
   ''O întrebare iubirii''
   ''Căci  Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (spre jertfă), ca oricine crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică'' (Ioan 3, 16).
   De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său Iisus ca jertfă, şi încă Jertfă pe Cruce?
   Pentru că singurul grai care mai poate răzbi la inima oamenilor, s-a dovedit că nu mai rămâne altul decât jertfa cuiva pentru ei.
   Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată.
   La începutul unuia dintre războaie, ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit un înlocuitor de la moarte...
   Ne frământă întrebarea:
   Dacă  aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, cum se face că viaţa aceasta e aşa de apăsată de tot felul de încercări? Sau punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce ''pe cel pe care-l iubeşte Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-l primeşte îl bate?''
   Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită?
   Fiindcă ''pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri, aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre'' - zice Domnul (Isaia 55, 8-9)...
...Noi, cât suntem înfăşuraţi în trup, suntem destul de legaţi într-o înţelegere trupească a vieţii, suntem prunci cu înţelegerea. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoştinţă vom zori a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la care ne-a supus cât eram în lume.
   Trebuie, prin urmare, să lungim vederea (înţelegerii) până dincolo de zarea vieţii acesteia şi în cealaltă împărăţie, că altfel nu putem pricepe nevoile vieţii acesteia şi nepricepând-o pe aceasta, pe cealaltă n-o putem răbda. Dar dacă o înţelegem aşa cum este, pe una în legătură cu cealaltă, ne întărim cu răbdarea şi atunci, oricum ar fi de necăjită viaţa, aceasta capătă o valoare nepreţuită. Şi atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei ce-l necăjesc îndeosebi. De acum creştinul stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu şi vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, orice cruce este o treaptă a desăvârşirii.
   Deci, dacă des ne împărtăşim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu Taina iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtăşire care printre alte daruri are şi pe aceasta: că ne ridică de la înţelegerea pruncească a vieţii, la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinşi şi liniştiţi, oricât de neliniştită ar fi marea vieţii de aici. La cârma Bisericii e Tatăl nostru.
   Ştim Cui credem şi ştim Cine-i la cârmă.''

(''Rostul încercărilor'' - Părintele Arsenie Boca)

Rostul incercarilor

Citind din cartea parintelui Arsenie Boca, ce m-a inspirat si in alegerea titlului acestei postari, mi-am intarit convingerea ca incercarile pe care ni le trimite Dumnezeu de-a lungul vietii au rostul lor nevazut iar reusita in intelegerea lor, e o lumina in sufletul mintii. Toate intamplarile si imprejurarile prin care trecem in viata, printre alte rosturi il au si pe acela de a scoate la iveala cele sadite in ascunsul omului, in firea lui, fie bune, fie rele, precum si lupta dintre ele. Si fiindca in om sunt doua inclinari: una catre Dumnezeu si alta catre sine (impotriva lui Dumnezeu), incercarile si ispitele pun omul fie intr-o valoare, fie intr-o negatie. Scriptura lamureste ca unora ispitele le sunt spre mantuire si altora spre pierzare. Cei inclinati spre Dumnezeu, in incercarile care au rostul lamuririi, uneori ca prin foc, se purifica. "In lupta voastra cu pacatul nu v-ati impotrivit inca pana la sange. Si ati uitat indemnul care va graieste ca unor fii: "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja cand esti certat de El. Caci pe cine il iubeste Domnul il cearta, si biciuieste pe tot fiul pe care-l primeste. Rabdati spre inteleptire. Dumnezeu va ia ca pe niste fii. Si care este fiul pe care tatal sau nu il pedepseste?"" (Evrei 12, 2-7). In ceea ce ma priveste, sper ca am ajuns sa inteleg rostul incercarilor prin care am trecut si pedepsele pe care le-am primit si mi-as dori din tot sufletul ca semnele pe care le percep in momentul de fata, sa se traduca prin ceea ce chiar si numele meu exprima conform explicatiilor din Dictionarul Onomastic Crestin si anume: "Dumnezeu s-a indurat".